V-ati gandit vreodata daca sunteti niste oameni “normali’? Si pana la urma ce inseamna sa fii “normal”? Cred ca ati auzit si voi remarci de genul: “Asta nu e normal!” sau “Asta nu e intreg la minte!”. Cine stabileste ce e normal si ce nu? Care sunt particularitatile normalitatii? De ce trebuie sa fim normali si cum sa facem asta? Probabil cuvantul “normal” vine de la norma…adica ceva de genul “toti o apa si-un pamant”. Sincer, nu vreau sa fiu “la norma”, prefer sa traiesc in lumea mea, asa cum e ea mai buna sau mai rea( fac si rime acum). Nu vreau sa ajung la o varsta, sa ma insor doar de dragul de a avea o nevasta, sa fiu gospodar, sa particip la activitatile vecinilor de scara, sa vorbesc elevat pentru ca asa e frumos, sa ma imbrac cu blugi, pantofi, camasa si vesta, sa ma trezesc in fiecare zi la 6:00 si sa ma duc la un birou la care sa ma prefac ca ii plac pe toti, sa imi repar singur masina( cumparata in rate) pentru ca un barbat adevarat “stie cu masinile”, sa traiesc de dragul de a trai, sa imbatranesc si sa umblu toata ziua cu RATB-ul, pentru ca “domne’ dupa o viata de munca macar atat sa avem si noi, calatorii gratis”, in cautarea unui kilogram de parizer mai ieftin, sa mor inconjurat de rude “usor” turmentate care abia asteapta parastasul ca sa se umfle de carnati si sarmale si care inainte de fiecare inghititura spun “Dumnezeuzeu sa-l ierte” si varsa bautura -dar foarte putina ca se le ajunga- pe fata de masa, scoasa special pentru acest eveniment monden.
Prefer sa nu fiu “normal”…fiti voi si pentru mine…Dumnezeu sa va ierte!
